Articolul a fost publicat in ziarul online La Raport, in data de 26 februarie 2015.
Sunt 5 ani de când Victor Ponta a preluat puterea în PSD. Ne-am obișnuit mulți dintre noi în minte cu o poză destul de imobilă a președintelui PSD. Însă imaginea actualului “premier”, cum foarte ușor îl etichetăm azi, a fost aproape permanent în mișcare. Ceea ce s-a păstrat a fost nevoia politică aproape de aviditate a acestuia de a-și confirma și valida puterea.
Victor Ponta în 2010 a fost un produs politic ajuns oarecum curios în funcția de președinte PSD; ceea ce pe toata durata acelui an l-a făcut să rămână “sub” partid, agățat de eticheta “crescut de Năstase” și de multe ori considerat la “mâna baronilor”. Alegerile din partid nu fuseseră un argument suficient.
2010 a fost anul căutării propriului proiect politic care să îl legitimeze, mai mult decât fosta relație cu Adrian Năstase și jocul de conjuncturi de la Congresul din februarie. A fost mai întâi ideea: “tânărul Ponta, speranța PSD”. Apoi, formula USL i-a oferit soluția de a-și domina partidul, uzând de “prietenia cu Crin Antonescu”, un soi de mit fondator inventat, exterior PSD, care depășea politica obișnuită de partid și justifica aproape orice.
Din momentul formării USL, Victor Ponta s-a aflat în fața unei noi dileme: împărțirea puterii cu președintele PNL. Tot ce s-a întâmplat în 2011 și în primăvara lui 2012 a fost o poziționare minuțioasă, instituțională și de imagine (până, de exemplu, la alegerea culorilor de campanie USL), pentru a face pasul decisiv în fața lui Crin Antonescu și pentru a-și valida din nou capitalul de putere. În tot timpul acesta sondajele de opinie îl arătau dominat la încredere și simpatie de liderul PNL.
Poziția de prim-ministru obținută în mai 2012, la fel de curios și neașteptat ca și cea de președinte PSD, i-a dat avantajul decisiv, și politic și ca imagine, în fața amicul său de parcurs, Antonescu. Ajuns aici, Victor Ponta a trebuit să se redefinească într-o nouă competiție simbolică, cea cu Traian Băsescu. Upercutul politic încercat aproape imediat, prin referendumul de suspendare, i-a oferit acest imbold în raport cu președintele, dar l-a pus într-o nouă criză de legitimitate ca premier, de data aceasta în fața Europei, o balanță greu de echilibrat intern-extern.
Validarea definitivă în poziția de premier s-a produs prin victoria detașată a USL în decembrie 2012. Nevoia de legitimare rămânea însă acută în competiția cu Traian Băsescu pentru resursele simbolice ale statului, ca și nevoia de a oferi un semnal de liniște occidentului. Așa s-a născut faimosul Pact de coabitare care reașeza imaginea prim-ministrului Ponta pe un picior de egalitate cu președintele și pe un profil de pacificator. A fost și momentul simbolic la care fostul partener, Crin Antonescu, a fost debarcat din trenul puterii.
Semnarea armistițiului a însemnat, ca de obicei în această sumară istorie a lui Victor Ponta, debutul războiului politic pentru mai multă legitimare a puterii, cu Traian Băsescu. Ambițiile erau acum și mai mari iar ce a urmat a fost o luptă dură și de uzură pentru a controla inițiativa politică, culminând cu procese la Curtea Constituțională despre cine are dreptul să reprezinte România în fața UE și cu blocaje reciproce în subiecte de guvernare (numiri de procurori, bugetul de stat, legi esențiale).
Perspectiva s-a schimbat treptat pe măsura apropierii alegerilor prezidențiale. Formalitatea de a rupe USL pentru a i se da lui Victor Ponta rolul de candidat a fost îndeplinită, iar Traian Băsescu a devenit doar un pretext pentru noua construcție de imagine din jurul lui Victor Ponta: unificatorul națiunii dezbinate și prezidențiabilul patern, grjiuliu. Goana după acest statut a însemnat o nouă formulă de justificare pentru un bizar proiect USL 2.0 (USL trăiește!), dar și o nouă cursă de legitimare, aproape nebună, pentru un portret politic cu totul neașteptat, acela de român-mândru, ortodox și binefăcător omniprezent.
Înfrângerea din noiembrie 2014 l-a forțat pe Victor Ponta să își caute noi resorturi de validare pentru a se putea menține la putere. Aflat într-o criză profundă de legitimitate la vot, premierul a folosit o piruetă de imagine completă, pozând imediat în principalul decriptor al votului din 16 noiembrie. Astfel, Victor Ponta și-a propus să preia nici mai mult nici mai puțin decât inițiativa reformării partidelor, să dea exemple de comportament politic “modern” și conciliant, să fie mai Iohannis decât însuși Klaus, să arate că și cei care l-au votat au nevoie de o voce.
Securizându-și simultan o majoritate foarte pestriță în Parlament, dar destul de solidă, eliminându-și germenii revoltei din partid, Victor Ponta s-a angajat și se află în acest moment într-o acerbă luptă de recuperare a terenului pierdut la vot în fața președintelui Klaus Iohannis. Eforturile sale pentru fortificarea poziției de prim-ministru în planul imaginii sunt deosebite și energice. Iar dacă va reuși, atunci când va simți că e momentul, va schimba din nou registrul în fața competitorului său direct, președintele Iohannis, într-unul mult mai dur.
Imaginea pentru ilustrare a fost preluata de aici.
